Race Report – Gerar 2015

Am intrat în cursă știind că nu o să avem nicio problemă să terminăm semimaratonul, dar nu era clar cu ce viteză. Cu câteva zile înainte le spusesem fetelor că viteza mea ‘de cursă lungă’ este 5:50 :(, dar cam exageram, căci la antrenamente după 10k cu 5:50 eram praf.

Anul trecut visam la 5:45 în medie, ne-am antrenat încă de la jumătatea lui noiembrie, am reușit 2-3 antrenamente pe săptămână, iar eu aveam 53 de kg.

Anul ăsta ne-am apucat de antrenamente târziu, nu ne-am sincronizat, am avut altele pe cap, eu 60 de kg, o perioadă intensă, cu nopți cu somn puțin și cu zile de ‘wonder woman’ în care alergam între 1000 de activități de dimineață până noaptea târziu.

Visul meu pentru concursul ăsta era să alergăm frumos și constant cu 5:50, să nu intru în gâfâială / nu mai pot, și să nu le țin pe fete pe loc prea mult. Nu a ieșit deloc așa 🙂

Dormisem destul de bine, mâncasem corespunzător seara, niște susan cu miere și cafea dimineață, dar nu reușisem să evacuez nimic serios, mi-era teamă să nu mă apuce pe traseu. Vremea era minunată, un pic peste zero, ploicica mică și constantă anunțată la meteo ne-a salutat la start și apoi s-a oprit. Am lăsat foița mea de ploaie ‘prea grea’, și am luat o bluză subțire a Roxanei.

Am intrat in prima tură, după 200m deja îi spuneam Roxanei că ritmul ei nu e sustenabil pentru mine. A urmat o perioadă în care ceasul Zelmei zicea că mergem cu 5:30, cel al Roxanei ne plasa pe la 6:00, corpul meu zicea că Zelma are dreptate. În capul meu nu era decât dilema – să dau cât pot, sau să mai țin, că avem totuși 2 ore de alergare?

Din prima tură (din 6) nu-mi mai aduc aminte mare lucru, decât că am rămas rapid la tricou, mi-era cald. Am tras tăricel pe ultima parte ca să fie numărul de minute cât mai mic :), și apoi la începutul turei doi abia mai respiram și am luat-o mai domol. M-a apucat aritmetica, și am calculat că am mers cu 5:30, cum zicea ceasul Zelmei, și iar am început să zic că e prea repede, dar fetele alergau bine, n-am vrut să le țin pe loc, și am reușit să ținem aceeași viteză.

Mulțumim Radu Diaconescu

Mulțumim Radu Diaconescu

După tura 3 știu că eram fericită că am scos o viteză bună pe primii 10k, și în același timp îngrijorată (îngrozită?) că mai sunt încă 10. Pe primele ture echipa noastră personală de suport (mulțumesc, Cristi!) ne-a dat ceai – am luat sticla cu noi și am pasat-o de la una la alta, bând în alergare, cum am făcut și anul trecut. Dar ceaiul făcut de mine ieșise amar, n-am prea băut; am mâncat o ciocolată care se lichefia dubios în gură, a grăsime netopită, bleah. Nici din tura 4 nu mai știu prea multe: la început am urmat sfatul Roxanei și am lăsat bluza, iar la final am gândit din nou ‘asta e distanța maximă făcută pe antrenamente, de aici începe cursa adevărată, avem de alergat 2 ture’. Am băut un pic, n-am mai mâncat.

„Dealul” – cred că l-am alergat doar în prima tură, la următoarele mi s-a părut mai avantajos ca de la jumătate să-l urc mergând rapid decât să mă tai complet încercând să-l alerg. De la tura 4 încolo cred că l-am urcat cu ochii închiși și cu ură, încordându-mă cât puteam să nu mă opresc, cu picioare de vată, și ‘mergând rapid’ s-a transformat în ‘mergând’.

Acum mi se cam învălmășesc amintirile, dar cred că la tura 5 am rezistat încă bine, și cred că atunci, pe ultima parte, mă gândeam să îi dau, să alerg, că după aia mai e doar o tură; dacă nu mai pot să alerg tare, o merg și tot termin 🙂 Roxana începuse deja pledoaria să bag isotonic, și a început să mă susțină psihic. „nu alergi din picioare, alergi din cap” „luminița! vezi luminița care te așteaptă la finish” „e o luminiță frumoasă care pe tine te așteaptă” „închipuie–ți un motor care pompează energie în picioare, pum, pum, vezi cum ajunge energia la picioare” „psihicul e totul, asta e ceea ce ne face să învingem în viață” „așa înveți că poți învinge orice obstacol” „poți orice”. În mine se lupta dorința de a reuși, de a alerga bine și tura asta, de a face miracolul ‘alergării din creier’ să funcționeze, cu realitatea dură a picioarelor care dureau și pe care făceam eforturi mari să le mișc, și cu ‘nu mai poooot!’ care-mi urla în cap și pe care încercam să-l țin acolo, să nu-l zic, să nu-l fac, și din contră, să pot.

Toată lupta asta s-a concretizat în câte 300 de metri pe care mergeam bine, frumos, viteză decentă, „uite pot, uite alerg bine, luminița, alergarea din creier, respirat bine, picioarele ok”, după care urma un moment sinistru în care efectiv nu mai puteam să mișc picioarele, încetineam, Rox pe fază la primii 3 pași mai încet îmi dădea replica „Irina, luminița!”, încercam să nu mă las, nu ieșea, mergeam încet o vreme, apoi de la capăt. În timpul ăsta pe Zelma o simțeam că aleargă fără efort, ca un fluturaș, făcea conversație cu Roxana, eu cu ochii fie pe asfalt, fie pe luminiță :), nici nu mă gândeam să consum energie pe vorbit, mă bucuram că ele sunt ok și mă ofticam că nu pot și eu mai mult.

Tura 6 am abordat-o pe bucăți. Am început-o mergând, cu scuza că beau isotonicul :p ; târșâind prima bucată; și concentrându-mă cât puteam eu să nu mă opresc până la deal, am urcat chiar și jumate de deal în semi-alergare. A doua jumătate – târâre; Rox și Zelma la câțiva metri în față, se uitau la mine cu ochi mari, l-am terminat și pe ăsta. Urma bucata plată, pe care am alergat-o semi-decent, pe coborâre am lăsat picioarele la vale, am închis ochii, am respirat adânc, ok-ish.

Pe partea plată iar am încetinit, Rox îi dădea înainte cu luminița de la finish, ba că-i portocalie, ba roșie, ba albă, Zelma visa la o fântână de ciocolată, iar eu eram atât de praf încât, atunci când Rox îmi zicea că se aleargă din creier, nu din picioare, aveam frânturi de glume în cap pe care nu reușeam să le concretizez. Iar pe fundal, Rox: „poți” Eu în mintea mea: „pula!” Dar nu ziceam nimic și încercam să îi dau. Rox încerca să mă vrăjească că vom ajunge sa vedem 1:59:xx la finish, dar urmărisem prea bine timpii ca să cred că ar fi posibil, ne-ar fi trebuit un pace de 5:30 pe ultima tură :), dar apreciam intenția, și pe a Zelmei care se uita la ceas și zicea cu ton de vrăjit copiii mici că ce bine alergăm, 5:30! 🙂

A urmat ‘balta’, ocolirea pe dalele înclinate la care mă uitam cruciș și nu mai știam cum să le trec și aproape m-am oprit. Iar încurajări, mai era un kilometru, Zelma a zis ceva gen că alergăm foarte bine și că mai avem 500m (în mintea mea: mi-ar plăcea să te cred dar din păcate am fost prea mult la orientare ca să nu-mi fie foarte clar că mai e mult mai mult). Curba la stânga, tăiată peste noroi; eu m-am tăiat din nou la ajunsul pe asfalt. Rox era lângă mine cu ‘luminița, poți’, m-am îmbărbătat. La fiecare curbă când voluntarii ne întrebau dacă-i ultima tură, Zelma și Rox le ziceau cu strigăt fericit: „da!”, eu țineam ochii pe asfalt și-i dădeam înainte… ultimul kilometru.

Am încetinit să iau curba bruscă de la intrarea în bucla lungă, și era cât pe ce să mă opresc… îmi spuneam: asta o să fie mai ușoară, că e un pic de coborâre, hai, mai e puțin, alergam 100m bine, iar nu mai puteam, iar luminița, iar hai! Urma partea a doua a buclei, în ușoară urcare, fetele vorbeau să sprintăm, eu le ziceam că nu mai pot, nu mai era nici o echipă de fete în jur, ce rost ar fi avut să încerc imposibilul pentru câteva secunde în minus, când eu de-abia mă târam?? Până la urmă m-am ținut și pe partea asta, și chiar pe ultima bucată, când am văzut că mai e chiar puțin i-am dat drumul în „sprint”. Cum zicea Rox, „durerea e temporară, poza de pe Facebook e pentru totdeauna”.

Dacă anul trecut am alergat cursa lejer, doar cu gândul să ținem un ritm bun – Zelma era răcită, nu era bine nici să tragă tare nici să ne lălăim – anul ăsta a fost un mare challenge. În afară de coborârea dealului, pe care-mi lăsam cu drag picioarele să curgă, am tras de mine, m-am motivat, am înjurat, n-am mai putut, am putut, m-am „ținut”, m-am simțit pleoștindu-mă (inclusiv umerii și brațele mi se muiau dramatic, dubios tare), m-am îndreptat, și de la capăt.

Am ieșit undeva între 5:40 și 5:45 ca viteză, excelent pentru mine, și împlinirea visului de anul trecut unde 5:45 era ținta noastră (și am fi făcut-o dacă era vremea ca acum).

La finish - poza de la Ana Stan

La finish – poza de la Ana Stan

Mulțumesc Roxana pentru susținere, luminițe :), psihicul tău tare e o mare inspirație! Mulțumesc Zelma pentru grația cu care ai stat după mine, pentru încurajări și bună dispoziție. Sunteți extraordinare și mă bucur mult că am alergat împreună!

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s